Se resimte.

Neah, staţi calmi că n-am de gând să mă plâng. Am o stare bună. Cu unele mici excepţii, dar e bună. Supravieţuiesc. :)) Au trecut şi kkt-urile alea de testări iniţiale. Cu ce naiba i-au ajutat pe profi?! Că sincer la mine la şcoală nu se prea vede nici o schimbare. Au venit toţi, ne-au dat rezultatele cică "individual" şi au propus nişte aşa zise soluţii pentru a repara cumva ce scârţâie. Ei bine, în teorie suntem toţi buni. *fac o pauză că mi-am amintit de testul de mâine la franceză, care se trece şi dacă nu scriam acum, iar uitam. :]] * , dar practica ne cam omoară. Oricum într-un fel e bine, că mie personal mi-au arătat pe la ce nivel mă aflu. Sincer nu mă mulţumeşte să fiu o elevă de opt. Pentru că ştiu că pot mai mult. Dar sistemul de învăţământ de pe la noi e vai de el. Ne umflă capul cu o grămadă de materie, nefolositoare bineînţeles iar la teste sau examene pun accentul pe chestiile de baza cu un grad de dificultate puţin mai mare. Toţi profesorii se grăbesc să facă lecţiile , ca să nu rămână în urmă cu programa care e supraîncărcată. Oricum, e greu dar ne-am obişnuit. Parcă totuşi mi-a fost dor şi de părţile astea ale şcolii. Haideţi, recunoaşte-ţi că până şi copiatul e o senzaţie tare :]]. Care îţi creşte aşa puţin adrenalina mai ales când mai întreabă câte-un prof. " Ce-ai în bancă?" la care primeşte un răspuns uşor felgmatic " Şerveţele , don' profesor că-s răcită! Vi le arăt ?"
Anul ăsta e o provocare. Dar nu mă foarte agit, îmi plac provocările. La ce am uşoare emoţii sunt matematica şi engleza , pentru că vreau să dau la intensiv engleză. Recunosc, engleza nu e punctul meu forte, dar mi-am pus ceva în cap, şi chiar vreau la profilul ăla pentru că e unul dintre cele mai bune din liceul la care vreau să dau. Şi dacă eu îmi pun ceva în cap, o fac. Poate că uneori o prea lenevesc, prea trag mâţa de coadă, dar sunt conştientă că până la urmă, tot ce fac pentru mine fac.
În rest? Mi-e dor de el, n-am mai vorbit de vreo 3-4 zile. Probabil a şi uitat de mine. :]] Whatever, deja ce era între noi... mă renea mai mult, poate că... e mai bine aşa. Chiar dacă mi-e enorm de greu să renuţ la el. Pur şi simplu lupt cu morile de vânt, încercând să salvez ceva în care el nu mai crede şi probabil nici eu. Ei bine, mereu va rămâne special pentru că el e special. Şi nu regret nimic , nu regret că el m-a învăţat cum e să ţii la cineva. Şi îi mulţumesc, pentru tot. Pentru că a avut răbdare cu mine, pentru că m-a înţeles tot timpul şi mai ales pentru că a fost acolo mereu pentru mine. Şi poate niciodata nu i-am arătat cât de mult ţin la el , dar vă spun eu, că am investit foarte , dar foarte multe sentimente . Îmi va fi dor să aud un " te iubesc, kido!" .