Hello october, please be awesome!

Ştiam că aşa se va întâmpla, începe şcoala pică blogul. Tipic mie. Mereu am fost cea mai dezorganizată persoană pe care o ştiu.
Oricum, e toamnă [oarecum]. Şi totuşi afară e atât de cald, soarele arde la fel de puternic ca-n iunie. Mi-e cald. Dar mă doare gâtu' pe lângă alte chestii. Şi de fiecare dată când ies de la şcoală soarele mă încălzeşte, dar doar pe dinafara. Înautrul meu, jur că încep să cred că devin un cub de gheaţă. Exact ca înainte. Simt că-l pierd. Şi mă tot întreb dacă îmi pasă. Dar nu îmi dau seamă, mă jur. Mă enervează situaţia asta la exasperare. Şi totuşi n-am curaj să fac nimic. Am încercat o dată , de două ori... da' n-am reuşit. Ştiu sigur că-l vreau lângă mine. Da' nu ştiu dacă aşa. Şi totuşi, dacă nu-l vreau aşa, atunci de ce mă pierd toată când mă ia în braţe. Şi de ce atunci când vreau să ţip la el, să-i reproşez zeci de mii de chestii, nu-s în stare să articulez un cuvânt? Nu nu nu. Faza e aşa, îl iubesc , frate. Da' văd că nu mai are rost şi încerc să-mi "ucid" sentimentele, să-mi închid amintirile în cufărul prăfuit cu toate celelalte. Să le las acolo, să mă fac că uit de ele. Timpul... mă bazez pe el. Că-n rest chiar consider că le-am încercat pe toate. Acum e rândul timpului să le mai ordonoze cumva.

"Hai sa lasam dracu soarta sa ne invete
 Cum arata un steag alb intre doua fortarete."

Alt capitol. Punem punct şi-o luam de la capat. Sau oare va fi doar un " to be continued?" . Nu ştiu... ah cât m-am săturat de cuvintele astea " nu ştiu".  Dar n-am chef să-o dau în drame. 

Azi e ziua lu' mamiiiiiiiiiii! ;x . Şi cred că după mult timp... i-am zis cel mai sincer "te iubesc". Trebuie să recunosc că nu-i zic asta prea des pentru că... nu ştiu. Probabil nu am nici un motiv întemaiat. Dar o iubesc, şi-o apreciez enorm pentru puterea de care dă dovadă. Cel mai bun actor, e mic copil pe lângă ea. Mama joacă două roluri simultan, râde, glumeşte. Chiar dacă de multe ori simte că cedează. Dar niciodată nu renunţă, chiar dacă ar avea mereu o mie şi una de motive. Chiar dacă mereu zice că nu mai poate, mereu găseşte puterea să meargă mai departe. E doar o femeie simplă, trecută prin multe. Şi totuşi niciodată nu şi-a dat seama cât de specială e. Şi da, pot zice că în unele faze e modelul meu. Probabil că ne certăm de multe ori. Oboseală, stresul şi concepţiile atât de diferite uneori îşi mai fac simţită prezenţa. Dar mereu ştiu că ea e acolo pentru mine, că ea mă ia în braţe. Ea are mereu o batistă cu care să-mi şteargă lacrimile. Şi poate nu mă înţelege tot timpul şi poate că uneori mi-aş dori să o schimb, şi nu, nu e perfectă. Ceea ce multă lume nu înţelege e faptu' că... doar pe ea o mai am. :] 

La mulţi ani, mamiii! >:D<

Şi că tot începe o lună nouă, să sperăm că o să fie ... awesome! :]