Pe drum de ţară.

Ah la naiba , dimineaţă, sâmbătă, sună ceasul. Oare cât e ? Şapte şi ceva? Mă trezesc cu greu dintre aşternuturi şi mă târâi până la baie. Parcă mă călcase trenul. Aveam ochii umflaţi, părul în toate direcţiile şi capul greu. Vineri seara băusem ceva, o doză de bere sau două. Mă crezi că habar n-am? Totul era învăluit în ceaţă sau mai bine zis fum de ţigară. Stăteam întinsă pe bancă şi priveam cerul în timp ce el fuma şi-mi explica ceva. Filozofii, concepţii, raţiune în prima parte... sentimente în a două. Zici că eram nebuni, ne alergam ca doi copii pe acolo, ne prosteam râdeam. Eram în lumea noastră, distrusă o dată cu prima tentă de lumină naturală. Frumos, o seară în care ne-am simţit ca înainte. Probabil ultima.
Revenind... m-am trezit greu. M-am îmbrăcat şi am coborât jos. Frig , opt dimineaţa. Îmi tremurau genunchii în timp ce vară-mea punea bagajele în portbagaj. Am urcat în maşină înjurând bateria telefonului deşi săracul în seara precedentă a "cântat" vreo oră. Dau să pornesc Mp3-ul. Ah, perfect, nici ăla n-avea baterie. Fuck! Buuun, oprim la o bezinărie şi-o rog pe vară-mea să-mi ia baterii. Ciuciu, ca n-aveau. Până la urmă oprim la un magazin şi-mi iau baterii . Atât am vrut. Pe drum spre bunica eram de-a dreptul paralelă cu orice discuţie. Răspundeam doar la întrebările care mi se adresau şi mai făceam vreo afirmaţie din când în când. N-aveam chef de mai mult. Dealurile curgea sub ochii mei în timp ce kilometrii se împuţinau. De când nu mai fusesem pe drumul ăsta. De când n-am mai fost toamna la cules. Maşina începe să se zguduie puţin. Intrăm pe drumul strâmt de ţară, plin de gropi şi pietre. Mă abţin să fac remărci asupra drumurilor din România. Ajungem la poarta bunicii. Era aşa pustiu, totul. Unde era bunica care ne aştepta mereu în poartă şi i se lumina chipul când ne vede, unde era bunicul care stătea pe scaun lângă trepţi şi ne zâmbea blând? Mă resemnez. Nimic nu era fel iar aerul ăsta de toamnă îmi dă o nostalgie ciudată. Dau săru-mâna şi mă duc să-mi iau treningul pe mine că deh, doar am venit la treabă. Intru în casă şi era friiiig. Mai îmi iau un hanorac pe mine. Toată ziua am coborât şi m-am urcat pe scara aia afurisita care tremura de fiecare dată când avansam câte-o treaptă, dându-mi palpitaţii în timp ce mama ţipa :
" Alexandra, ai grijă să nu cazi că singuru spital e la zece-cinşpe' minute de aici!"
Haha. Eu ştiu că-s aiurită, da' nici chiar aşa! [ nu pe naiba, că mă gândeam numa' să mă ţin de ceva ca eu pic naibii de pe acolo]. În timp ce culegeam strugurii râdeam din când în când de vară-mea care ţipa de fiecare dată când se clătina scara şi mă gândeam ce animată era curtea acea acum vreo şapte ani. Eram cel puţin zece persoane. Eu cu văru-mio ne jucam sau mă rog, ne prefăceam şi noi că ajutăm. Dar noi fiind cei mai mici nu prea avea nimeni ce ne cere. În timp ce tata cu unchiu culegeau, iar bunicu' dădea ordine. Mama cu sora ei şi bunica erau pe la bucătărie, făceau de mâncare. În timp ce sor'mea şi vară-mea erau la nucul imens din faţa casei culegând nucile de pe jos. Încă mă sperie trecerea timpului. Oftez mă dau jos de pe scară. Stop living in the past. Până seara, toata via din curte era culea , nucile strânse şi treaba aproape gata. Cred că mi-a intrat frigul până în măduva oaselor, dovadă răceala de acum. Hehe, mai contează? Trece repede.
Noaptea nu am mai comentat nimic, la maxim zece jumătate dormeam de rupeam. Am adormit cu căştile în urechi. Cel mai tare sentiment, am adormit împăcată. Am adormit exact la sfărşitul melodiei celor de la Owl City- Fireflies.
Când am plecat, am lăsat în urmă doar o curte pustie animată doar de cele câteva animale care le mai ţine bunica. Ah, a naibii toamnă nostalgică!
Cam aşa mi-a decurs week-endul. Mâine o nouă săptămână, revin la viaţa şi trăirile cotidiene.