Inocenţă.

Citeam zilele astea, hai să-i spunem aşa, începuturile blogului. S-au schimbat atât de multe de atunci. Nu mă refer neapărat la exprimare, sau ortografie sau orice altceva de genul ăsta. Mă refer în special la gândire, la concepţii, la vise, la ţeluri. Atunci eram... just a kid. Inocentă, timidă. Genul ăla de fetiţă cuminte, naivă care credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar în jurul meu într-un fel, plutea inocenţa aceaia, de care mi-e dor acum. Ştiu că acolo undeva e copilu' din mine, se joacă de-a v-aţea ascunselea. Vrea să mă atragă în jocul lui, să mă facă să-l găsesc. Dar e atât de bun la un joc pe care eu îl mai ştiu din amintiri. Amintirile serilor de vară, în care eram cu o adunătură de copii de 9-10 ani şi alergam de nebuni prin faţa blogului. Nici măcar pentru a mânca nu mergeam pe acasa, de dimineaţa până seara ne bucuram de fiecare prostie, o bucurie tipic copilărească. Eram plini de praf toţi, transpiraţi , probabil şi plini de ciocolată pe la gură. Dar, era mult prea frumos ca să ne mai pese. Kida' din mine duce dorul acelor zile. În care era totul atât de simplu.
Acum? Gândesc. Mult, prea mult. Şi gânditul ca majoritatea asta are o lamă cu două teişuri. Am prostul obicei să meditez a naibii de mult pe chestii mărunte sau care urlă din toţi rărunchii "JUST DO IT!". Daaaa' nu că eu despic firul în patru. Şi după aceea în opt. Şi mai întorc toată situaţia de n-şpe mii de ori pe toate părţile posibile şi imposibile ca mai apoi să ajung la concluzia iniţială sau să zic că nu are rost şi să mă duc să-mi iau o doză de suc. :]] Acum, când cineva mă enervează nu mai las să treacă toate de la mine. Acu' comentez. Nu contează cine e, că e Batman sau Băsescu, când am dreptate, am! În mine mai este doar o urmă vagă şi ştearsă de timiditate pe care sincer de multe ori o confund cu precauţia. Precauţia aceia de a hotărî pe cine las să intre în viaţa mea şi pe cine nu.
Eh, dar un lucru ştiu sigur. Că eu prin oricâte schimbări a-şi trece tot voi rămâne tipa aia... împiedicată, aiurită, cu capul în nori [dar mai nou şi picioarele pe pământ], care începe să se zbenguie prin casă pe melodiile care-i plac. Care râde câte zece minute când o apucă nebuniile. Aceaşi copilă care nu ştie ce vrea...
Aceaşi copilă care se simte ca o mâţă răsfăţată când aude un " Te iubesc, kido! "
Poate că o parte din inocenţă a dispărut cu trecerea timpului, dar heeeei.... tot mai rămâne acolo undeva copilu' ăla mic şi adorabil care are chef de joacă meree~eeeeu. :3