miercuri, 19 octombrie 2011

Rânduri, frig, teme, random things.

Yeaaaah... la toţi ne e greu. Am revenit, cu un post banal. Aşa aiurea, mai tipic mie. But whatever. Nu ştiu dacă a-ţi observat [doah, cred că toată lumea a observat :))] da' iarnă îşi cam vâră coada ei aia lungă şi afurisită prin frunzele căzute şi zilele cu o căldură vagă, dar plăcuta de toamnă. Afară aerul de dimineaţă deja e răcoros şi are grijă să îmi pună în funcţiune toate simţurile adormite şi să-mi coloreze obrajii într-o nuanţă rozalie. Dimeniţile mi se par infernale. Atunci când pur şi simplu îmi sună talefonul cu prea cunoscutele versuri care îmi rămân în cap, fredonându-le întreaga zi " We are young..." şi trebuie să mă dezlipesc de căldura şi comoditatea plapumei şi a pernei, când trebuie să deschid ochii sau măcar să încerc să fac aia deoarece dimineţile vreo zece sau cinsprezece minute până îmi termin şi eu visele din timpul somnului care se mai transpun uneori în plan real, sunt absolut ca un trup cu spiritul plecat departe. Sunt atât de adormită mereu încât dacă ai vorbi cu mine, e ca şi cum ai vorbi cu un perete, deşi rişti să nu ţi se audă nici ecoul. Uneori când trebuie să mă ridic din pat, în cap îmi rulează versurile melodiei lui Bruno Mars- The lazy song [ Today I don't feel like doing anything/ I just wanna lay in my bed.]. Mda pe scurt, nu sunt o persoană matinală.
Şi mi-e frig. De când a venit frigul a dat sinceritatea în mine, metaforic vorbind. Mâinile mele parcă sunt sloiuri de gheaţă. Mereu când mă prinde cineva de mână exclamă cu uimre " Ce mâini reci ai!" Eh, hai nu zău? Pe bune, eu nu ştiam... :]] . Dar şi mâinele mele pot fi încălzite de alte mâini, mâinile lor. Pur şi simplu mereu când îi iau de mână emană o căldură atât de plăcută şi familiară. Şi mă strâng tare şi zâmbesc, făcând uneori vreo remarcă de genu' : " Ai sânge de viperă!" , spusă în cel mai prietenesc mod posibil. E ciudat cum o replică aşa veninoasă, poate fi plăcută la auz. Da, poate îmi curge sânge de viperă prin vene, poate sunt infectată cu venin... dar şi veninul este uneori un leac miraculos.
Mi-am început şcoală cum nu se poate mai bine, cu un trei. La engleză pentru un motiv banal. Dar asta e, s-a întâmplat, profa a fost şi ea nesimţită din unele puncte de vedere, dar îmi asum în totalitate partea mea de vină. Hai că mă tot plângeam eu că trec prin generală fără vreun patru sau trei, mnah că mi s-a îndeplinit şi "dorinţa" de a lua o notă mică ca să am ce povesti nepoţiilor. Înafară de asta, sunt într-un continuu balans. Nu mai ştiu nimic. Parcă spectacolul minţii mele s-a încheiat, luminile s-au stins , s-a trans cortina şi am rămas în beznă. Nu are rost să zic că nu ştiu ce vreau de la alţii... eu nu ştiu ce vreau nici de la mine. Am un talent din ăla de-a complica situaţiile rar văzut. N-am încredere în alegerile mele, adică în unele. Până acum m-am ferit pe cât posibil de responsabilităţi sau alegeri care m-ar putea marca într-un fel sau altul. Mereu am fost o persoană nehotărâtă. Şi la cumpărături şi la ce vreau eu de la mine. Poate nu vreau nimic, sau poate vreau totul prin acest nimic. Oare când voi învăţa să am încredere în ce aleg? Să nu mă mai uit în spate? Să nu mă mai întorc din drum , să nu mai încerc să consolidez ceva, ce s-a prăbuşit încă de la fundaţie. Şi ziceam o dată că din moment ce am pus capat la ceva, nu mă mai întorc la acel ceva. M-am întors de trei ori, tot de atâtea ori am plecat, tot de atâtea ori am înjurat şi am pus suflet. Culmea? Nu m-am învăţat minte.
Oare acum , dacă atunci prin august renunţam pur şi simplu şi o continuam pe principiul " Lifes goes on with or without you" , acum mai eram în chestia asta. Nup, nu mai eram.
Mi-e dor să citesc o carte ca lumea. Mi-e dor să pierd şirul orelor afundată în fotoliu, cu soşeţele pufoase în picioare :3 şi-o cioco caldă în mână. Sincer, asta am de gând să fac. Termin Mândrie şi Prejudecată, iar apoi văd eu ce mai bifez de pe lista de lectură. Uneori tind să cred că nu mi-ar ajunge anii de viaţă să termin de citit toate cărţile care mă atrag. Citesc una şi mai apar încă trei interesante, cu coperţile frumos cartonate şi titluri fascinante. Mă bucură totuşi că parcă inspiraţie e acum mai mult de partea mea. Simt o anumite lejeritate după foarte mult timp, în a-mi exprima gândurile şi părerile fără a mă mai încurca în cuvinte. Sper să dureze.

duminică, 9 octombrie 2011

Pe drum de ţară.

Ah la naiba , dimineaţă, sâmbătă, sună ceasul. Oare cât e ? Şapte şi ceva? Mă trezesc cu greu dintre aşternuturi şi mă târâi până la baie. Parcă mă călcase trenul. Aveam ochii umflaţi, părul în toate direcţiile şi capul greu. Vineri seara băusem ceva, o doză de bere sau două. Mă crezi că habar n-am? Totul era învăluit în ceaţă sau mai bine zis fum de ţigară. Stăteam întinsă pe bancă şi priveam cerul în timp ce el fuma şi-mi explica ceva. Filozofii, concepţii, raţiune în prima parte... sentimente în a două. Zici că eram nebuni, ne alergam ca doi copii pe acolo, ne prosteam râdeam. Eram în lumea noastră, distrusă o dată cu prima tentă de lumină naturală. Frumos, o seară în care ne-am simţit ca înainte. Probabil ultima.
Revenind... m-am trezit greu. M-am îmbrăcat şi am coborât jos. Frig , opt dimineaţa. Îmi tremurau genunchii în timp ce vară-mea punea bagajele în portbagaj. Am urcat în maşină înjurând bateria telefonului deşi săracul în seara precedentă a "cântat" vreo oră. Dau să pornesc Mp3-ul. Ah, perfect, nici ăla n-avea baterie. Fuck! Buuun, oprim la o bezinărie şi-o rog pe vară-mea să-mi ia baterii. Ciuciu, ca n-aveau. Până la urmă oprim la un magazin şi-mi iau baterii . Atât am vrut. Pe drum spre bunica eram de-a dreptul paralelă cu orice discuţie. Răspundeam doar la întrebările care mi se adresau şi mai făceam vreo afirmaţie din când în când. N-aveam chef de mai mult. Dealurile curgea sub ochii mei în timp ce kilometrii se împuţinau. De când nu mai fusesem pe drumul ăsta. De când n-am mai fost toamna la cules. Maşina începe să se zguduie puţin. Intrăm pe drumul strâmt de ţară, plin de gropi şi pietre. Mă abţin să fac remărci asupra drumurilor din România. Ajungem la poarta bunicii. Era aşa pustiu, totul. Unde era bunica care ne aştepta mereu în poartă şi i se lumina chipul când ne vede, unde era bunicul care stătea pe scaun lângă trepţi şi ne zâmbea blând? Mă resemnez. Nimic nu era fel iar aerul ăsta de toamnă îmi dă o nostalgie ciudată. Dau săru-mâna şi mă duc să-mi iau treningul pe mine că deh, doar am venit la treabă. Intru în casă şi era friiiig. Mai îmi iau un hanorac pe mine. Toată ziua am coborât şi m-am urcat pe scara aia afurisita care tremura de fiecare dată când avansam câte-o treaptă, dându-mi palpitaţii în timp ce mama ţipa :
" Alexandra, ai grijă să nu cazi că singuru spital e la zece-cinşpe' minute de aici!"
Haha. Eu ştiu că-s aiurită, da' nici chiar aşa! [ nu pe naiba, că mă gândeam numa' să mă ţin de ceva ca eu pic naibii de pe acolo]. În timp ce culegeam strugurii râdeam din când în când de vară-mea care ţipa de fiecare dată când se clătina scara şi mă gândeam ce animată era curtea acea acum vreo şapte ani. Eram cel puţin zece persoane. Eu cu văru-mio ne jucam sau mă rog, ne prefăceam şi noi că ajutăm. Dar noi fiind cei mai mici nu prea avea nimeni ce ne cere. În timp ce tata cu unchiu culegeau, iar bunicu' dădea ordine. Mama cu sora ei şi bunica erau pe la bucătărie, făceau de mâncare. În timp ce sor'mea şi vară-mea erau la nucul imens din faţa casei culegând nucile de pe jos. Încă mă sperie trecerea timpului. Oftez mă dau jos de pe scară. Stop living in the past. Până seara, toata via din curte era culea , nucile strânse şi treaba aproape gata. Cred că mi-a intrat frigul până în măduva oaselor, dovadă răceala de acum. Hehe, mai contează? Trece repede.
Noaptea nu am mai comentat nimic, la maxim zece jumătate dormeam de rupeam. Am adormit cu căştile în urechi. Cel mai tare sentiment, am adormit împăcată. Am adormit exact la sfărşitul melodiei celor de la Owl City- Fireflies.
Când am plecat, am lăsat în urmă doar o curte pustie animată doar de cele câteva animale care le mai ţine bunica. Ah, a naibii toamnă nostalgică!
Cam aşa mi-a decurs week-endul. Mâine o nouă săptămână, revin la viaţa şi trăirile cotidiene.

joi, 6 octombrie 2011

Se resimte.

Neah, staţi calmi că n-am de gând să mă plâng. Am o stare bună. Cu unele mici excepţii, dar e bună. Supravieţuiesc. :)) Au trecut şi kkt-urile alea de testări iniţiale. Cu ce naiba i-au ajutat pe profi?! Că sincer la mine la şcoală nu se prea vede nici o schimbare. Au venit toţi, ne-au dat rezultatele cică "individual" şi au propus nişte aşa zise soluţii pentru a repara cumva ce scârţâie. Ei bine, în teorie suntem toţi buni. *fac o pauză că mi-am amintit de testul de mâine la franceză, care se trece şi dacă nu scriam acum, iar uitam. :]] * , dar practica ne cam omoară. Oricum într-un fel e bine, că mie personal mi-au arătat pe la ce nivel mă aflu. Sincer nu mă mulţumeşte să fiu o elevă de opt. Pentru că ştiu că pot mai mult. Dar sistemul de învăţământ de pe la noi e vai de el. Ne umflă capul cu o grămadă de materie, nefolositoare bineînţeles iar la teste sau examene pun accentul pe chestiile de baza cu un grad de dificultate puţin mai mare. Toţi profesorii se grăbesc să facă lecţiile , ca să nu rămână în urmă cu programa care e supraîncărcată. Oricum, e greu dar ne-am obişnuit. Parcă totuşi mi-a fost dor şi de părţile astea ale şcolii. Haideţi, recunoaşte-ţi că până şi copiatul e o senzaţie tare :]]. Care îţi creşte aşa puţin adrenalina mai ales când mai întreabă câte-un prof. " Ce-ai în bancă?" la care primeşte un răspuns uşor felgmatic " Şerveţele , don' profesor că-s răcită! Vi le arăt ?"
Anul ăsta e o provocare. Dar nu mă foarte agit, îmi plac provocările. La ce am uşoare emoţii sunt matematica şi engleza , pentru că vreau să dau la intensiv engleză. Recunosc, engleza nu e punctul meu forte, dar mi-am pus ceva în cap, şi chiar vreau la profilul ăla pentru că e unul dintre cele mai bune din liceul la care vreau să dau. Şi dacă eu îmi pun ceva în cap, o fac. Poate că uneori o prea lenevesc, prea trag mâţa de coadă, dar sunt conştientă că până la urmă, tot ce fac pentru mine fac.
În rest? Mi-e dor de el, n-am mai vorbit de vreo 3-4 zile. Probabil a şi uitat de mine. :]] Whatever, deja ce era între noi... mă renea mai mult, poate că... e mai bine aşa. Chiar dacă mi-e enorm de greu să renuţ la el. Pur şi simplu lupt cu morile de vânt, încercând să salvez ceva în care el nu mai crede şi probabil nici eu. Ei bine, mereu va rămâne special pentru că el e special. Şi nu regret nimic , nu regret că el m-a învăţat cum e să ţii la cineva. Şi îi mulţumesc, pentru tot. Pentru că a avut răbdare cu mine, pentru că m-a înţeles tot timpul şi mai ales pentru că a fost acolo mereu pentru mine. Şi poate niciodata nu i-am arătat cât de mult ţin la el , dar vă spun eu, că am investit foarte , dar foarte multe sentimente . Îmi va fi dor să aud un " te iubesc, kido!" .

duminică, 2 octombrie 2011

Inocenţă.


Citeam zilele astea, hai să-i spunem aşa, începuturile blogului. S-au schimbat atât de multe de atunci. Nu mă refer neapărat la exprimare, sau ortografie sau orice altceva de genul ăsta. Mă refer în special la gândire, la concepţii, la vise, la ţeluri. Atunci eram... just a kid. Inocentă, timidă. Genul ăla de fetiţă cuminte, naivă care credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar în jurul meu într-un fel, plutea inocenţa aceaia, de care mi-e dor acum. Ştiu că acolo undeva e copilu' din mine, se joacă de-a v-aţea ascunselea. Vrea să mă atragă în jocul lui, să mă facă să-l găsesc. Dar e atât de bun la un joc pe care eu îl mai ştiu din amintiri. Amintirile serilor de vară, în care eram cu o adunătură de copii de 9-10 ani şi alergam de nebuni prin faţa blogului. Nici măcar pentru a mânca nu mergeam pe acasa, de dimineaţa până seara ne bucuram de fiecare prostie, o bucurie tipic copilărească. Eram plini de praf toţi, transpiraţi , probabil şi plini de ciocolată pe la gură. Dar, era mult prea frumos ca să ne mai pese. Kida' din mine duce dorul acelor zile. În care era totul atât de simplu.
Acum? Gândesc. Mult, prea mult. Şi gânditul ca majoritatea asta are o lamă cu două teişuri. Am prostul obicei să meditez a naibii de mult pe chestii mărunte sau care urlă din toţi rărunchii "JUST DO IT!". Daaaa' nu că eu despic firul în patru. Şi după aceea în opt. Şi mai întorc toată situaţia de n-şpe mii de ori pe toate părţile posibile şi imposibile ca mai apoi să ajung la concluzia iniţială sau să zic că nu are rost şi să mă duc să-mi iau o doză de suc. :]] Acum, când cineva mă enervează nu mai las să treacă toate de la mine. Acu' comentez. Nu contează cine e, că e Batman sau Băsescu, când am dreptate, am! În mine mai este doar o urmă vagă şi ştearsă de timiditate pe care sincer de multe ori o confund cu precauţia. Precauţia aceia de a hotărî pe cine las să intre în viaţa mea şi pe cine nu.
Eh, dar un lucru ştiu sigur. Că eu prin oricâte schimbări a-şi trece tot voi rămâne tipa aia... împiedicată, aiurită, cu capul în nori [dar mai nou şi picioarele pe pământ], care începe să se zbenguie prin casă pe melodiile care-i plac. Care râde câte zece minute când o apucă nebuniile. Aceaşi copilă care nu ştie ce vrea...
Aceaşi copilă care se simte ca o mâţă răsfăţată când aude un " Te iubesc, kido! "
Poate că o parte din inocenţă a dispărut cu trecerea timpului, dar heeeei.... tot mai rămâne acolo undeva copilu' ăla mic şi adorabil care are chef de joacă meree~eeeeu. :3

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Hello october, please be awesome!

Ştiam că aşa se va întâmpla, începe şcoala pică blogul. Tipic mie. Mereu am fost cea mai dezorganizată persoană pe care o ştiu.
Oricum, e toamnă [oarecum]. Şi totuşi afară e atât de cald, soarele arde la fel de puternic ca-n iunie. Mi-e cald. Dar mă doare gâtu' pe lângă alte chestii. Şi de fiecare dată când ies de la şcoală soarele mă încălzeşte, dar doar pe dinafara. Înautrul meu, jur că încep să cred că devin un cub de gheaţă. Exact ca înainte. Simt că-l pierd. Şi mă tot întreb dacă îmi pasă. Dar nu îmi dau seamă, mă jur. Mă enervează situaţia asta la exasperare. Şi totuşi n-am curaj să fac nimic. Am încercat o dată , de două ori... da' n-am reuşit. Ştiu sigur că-l vreau lângă mine. Da' nu ştiu dacă aşa. Şi totuşi, dacă nu-l vreau aşa, atunci de ce mă pierd toată când mă ia în braţe. Şi de ce atunci când vreau să ţip la el, să-i reproşez zeci de mii de chestii, nu-s în stare să articulez un cuvânt? Nu nu nu. Faza e aşa, îl iubesc , frate. Da' văd că nu mai are rost şi încerc să-mi "ucid" sentimentele, să-mi închid amintirile în cufărul prăfuit cu toate celelalte. Să le las acolo, să mă fac că uit de ele. Timpul... mă bazez pe el. Că-n rest chiar consider că le-am încercat pe toate. Acum e rândul timpului să le mai ordonoze cumva.
"Hai sa lasam dracu soarta sa ne invete
 Cum arata un steag alb intre doua fortarete."
Alt capitol. Punem punct şi-o luam de la capat. Sau oare va fi doar un " to be continued?" . Nu ştiu... ah cât m-am săturat de cuvintele astea " nu ştiu".  Dar n-am chef să-o dau în drame. 
Azi e ziua lu' mamiiiiiiiiiii! ;x . Şi cred că după mult timp... i-am zis cel mai sincer "te iubesc". Trebuie să recunosc că nu-i zic asta prea des pentru că... nu ştiu. Probabil nu am nici un motiv întemaiat. Dar o iubesc, şi-o apreciez enorm pentru puterea de care dă dovadă. Cel mai bun actor, e mic copil pe lângă ea. Mama joacă două roluri simultan, râde, glumeşte. Chiar dacă de multe ori simte că cedează. Dar niciodată nu renunţă, chiar dacă ar avea mereu o mie şi una de motive. Chiar dacă mereu zice că nu mai poate, mereu găseşte puterea să meargă mai departe. E doar o femeie simplă, trecută prin multe. Şi totuşi niciodată nu şi-a dat seama cât de specială e. Şi da, pot zice că în unele faze e modelul meu. Probabil că ne certăm de multe ori. Oboseală, stresul şi concepţiile atât de diferite uneori îşi mai fac simţită prezenţa. Dar mereu ştiu că ea e acolo pentru mine, că ea mă ia în braţe. Ea are mereu o batistă cu care să-mi şteargă lacrimile. Şi poate nu mă înţelege tot timpul şi poate că uneori mi-aş dori să o schimb, şi nu, nu e perfectă. Ceea ce multă lume nu înţelege e faptu' că... doar pe ea o mai am. :] 
La mulţi ani, mamiii! >:D<

Şi că tot începe o lună nouă, să sperăm că o să fie ... awesome! :]