De ce ne grăbim să creştem?

Citeam o chestie foarte mişto pe un blog şi a naibii de adevarată ( Demisionez din funcţia de adult! ) şi mă gândeam [da, iar gândeam] că... ne grăbim aşa tare să creştem, să ne maturizăm, să ne luam viaţa în proprile mâini. Poate pentru unii e felul lor de a-şi arată independenţa. Dar totuşi nu înţeleg, ne grăbim atât de mult ca să ce? Să ne luam grijile şi responsabilităţile pe cap? Să ne plângem ca ne-a mai apărut un rid sau că avem cearcăne pâna la cer şi înapoi? Să fim mereu grăbiţi, să trăim într-un ritm de viaţa haotic în care stresul îţi e duşmanul pe care nu-l poţi face knockout? După asta alergăm? Atunci , ar cam trebui să ne oprim să stăm jos sau să facem stânga împrejur, dar având în vedere că viaţa nu prea are buton de pauză sau de replay şi nici nu se poate derula, cel mai cugetat ar fi să nu o grăbim. Să o lăsăm să se deruleze în ritmul ei fără să intervenim într-un fel sau altul. De obicei unde-şi bagă omu' coada nu prea iasă bine.
Deci, jur că dacă stăm două trei secunde să ne uităm în jurul nostru putem observa cum lumea se duce de râpă. De la generaţie la generaţie. Acum, copii au telefon mobil cu touch screen de la 7-8 ani. Au conturi pe diverse reţele sociale, gen Facebook sau Hi5, iar de id de mess nici nu mai zic, ăla cred că-l au de când încep să scrie. :-j. Nu se mai joaca nimeni cu păpuşile reale, acum e 'cul' să o îmbraci pe Barbie pe calculator sau să te joci cu maşinuţele pe te miri ce site cu jocuri tâmpite. Nimic de zis lumea e într-o continuă evoluţie, dar totuşi din punctul meu de vedere asta e tâmpire. Generaţia mea [din '97] totuşi mai ştia ce e aia v-aţea ascunselea sau prinsea sau sticluţă cu otravă sau tot felul de jocuri amuzante pe care le jucam de nebuni în fiecare vară cât era ziua de lungă fără să ne pese de notificările de pe facebook.
Şi dacă asta nu vi se pare mare chestie, mai am una. [yeah, prea mult timp liber la dispoziţie]. Mă uitam aseara sau mai bine zis azi-noapte , but doesn't metter, la o emisiune cică 'Frumuseţi miniaturale'. Fetiţe de maxim 10 ani, participau la tot felul de concursuri de miss, care mai de care mai machiate şi mai coafate de zici că ele aveau douzeci şi ceva de ani. Şi ceea ce era şi mai ciudat... părinţii lor chiar erau de acord cu toate astea. Mamele le duceau la salon să le epileze sprâncenele şi să le bronzeze organic sau ceva de genu' ăsta. Şi o fază la care chiar am rămas ceva de genu' " WTF?!" a fost atunci când o fetiţă de trei ani i-a spus maică-sii : " Lasă-mă că nu mai sunt un bebeluş" . Da' ce pufuleţii mei eşti? Şi răspunsu' maica-sii " Nu, draga mea, eşit o domnişoară.". Pe bune? La trei ani domnişoară?
Okay, poate sunt eu de modă veche , dar chiar nu mi se pare ceva normal. Sincer eu şi acum când ies cu prietenii ne jucăm diverse jocuri. Ce-i drept nu ne mai alergăm de nebuni unul pe altul, dar jucăm toate porcăriile gen Adevăr şi Provocare sau Telefon American sau stuff like this.

You don't stop playing because you grow old; you grow old because you stop playing