sâmbătă, 10 septembrie 2011

Am... obosit.

Am obosit să încerc să mă ridic când totul în jurul meu cade. Am obosit să mă cert cu toată lumea şi toţi să fie împotriva mea. Am obosit să mai lupt pentru iluzia aia de " noi". Am obosit să fac aceaşi greşeală de n ori şi să o repet ca fraiera iar şi iar şi iar. Am obosit să-i văd pe toţi întorcându-mi spatele când sunt tristă, când sunt mai supărată şi când am nevoie într-adevăr de ajutor. Am obosit să mă mai lupt cu mine însumni... când lupţi cu tine însuţi nu-ţi poţi folosi armele. Am obosit să-mi pese, am obosit să pun suflet... doar am obosit.
Şi nu ştiu până când o să mai tot am putere să mă ridic. Să mă ridic din noroi şi să continui să merg cu capul sus prin viaţa asta ciudată. Ştiu că am doar una, ştiu că aia trebuie trăită. Şi prefer mereu să  zâmbesc sau să mă bucur de lucrurile mărunte. Dar ştii... exact atunci când crezi că îţi merge totul bine şi că totul e a naibii de roz... apare ceva care să te tragă jos de pe aria de plutire. Să te trântească brutal la pământ în aşa fel încât să-ţi zguduie creierii ca să-ţi dai seama că de multe ori fericirea e doar o iluzie. O iluzie pe care eu o cred.
Urăsc să am ochii umflaţi şi roşii de la lacrimi. Urăsc asta mai mult ca orice. Nu-mi place plânsul. Dar de cele mai multe ori plânsul meu e din frustrare sau din nervi. Unii oameni chiar mă dezamăgesc, alţii mă dezgustă.
Mă doare capu' , am dormit puţin. Nu cred că am mai mâncat ca lumea de vreo două zile. Nu mi-a fost foame. Am telefonul închis, pe mess sunt invisible iar pe facebook dau imediat log out. Vreau să uite toată lumea de mine. Nu-mi place să mă vadă nimeni aşa. Nu nu nu! Asta e o imagine pe care doar eu trebuie să o ştiu. Mă îngrozesc când mă uit în oglindă şi mă văd în momentul de faţă, sleită de puteri şi incapabilă să afişez un zâmbet idiot.
Ştii totuşi care e farmecul? Pentru că ştiu că mâine  mă voi trezi şi voi zâmbi din nou. Pentru că în momentul de faţa încă mai am putere să fac faţa la orice. Încă mai am putere să mă cert cu toată lumea dacă trebuie. Încă mai am putere să lupt pentru a obţine ce vreau. Încă mai am putere să le arăt tuturor de ce sunt în stare. Sunt în avantaj şi mereu voi şti. Pentru că ei nu sunt conştienţi de puterea ce zace în mine. Chiar dacă scuipă cuvinte care dor, chiar dacă îmi răscolesc tot felul de amintiri care mă dor, chiar dacă reuşesc să mă întristeze de fiecare dată şi să obţină zeci de lacrimi de la mine... de-a naibii ce sunt de fiecare dată mă ridic şi continui să merg înainte. Îmi place să le văd privirea surprinsă când mă văd a doua zi zâmbind şi râzând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi poate de multe ori iert... dar niciodată nu uit!
Sincer, adevărata mea teamă e... oare până când voi avea putere să mă ridic?

3 comentarii:

  1. E asa de frumos postul :( si trist si ma regasesc printre atatea randuri. Stiu cum e sa iti intoarca toti spatele si sa vrei sa dispara,ca si cum nu te-ar fi vazut sau cunoaste vreodata...

    "Şi poate de multe ori iert... dar niciodată nu uit!"

    Mai bine asa! ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Trist...Imi place ca esti optimista in ciuda circumstantelor.Esti puternica si da...vei ierta dar nu vei uita!

    RăspundețiȘtergere
  3. [*¤* ζæฬ`яღ җ α...•.★*.) - multumesc pentru laude >:D< Da, de obicei cand ai nevoie de oameni sunt plecati sau nu mai stiu de tine. Tipic.
    Danyela : Nu sunt chiar asa puternica. Sincer , mi-am pierdut si eu zeci de lacrimi pentru persoane care nu merita. Si dupaia ma mir de ce sunt mereu dezhidratata :))

    RăspundețiȘtergere