joi, 21 iulie 2011

Orgoliul.

Am un chef nebun să scriu. De fapt nu, nu este chef, e o nevoie. O necesitate, o metodă prin care să înţeleg ce dracu' fac, simt, vreau. Păăăi, mai exact ce e orgoliul? E bun? E rău? Hah, nu am răspuns la nici o întrebare. Ştiu doar că e o chestie de care nu duc lipsă. Nu mă supăr uşor, nu sufăr de o mândrie prea mare. Ştiu de glumă, de multe ori iert, chiar dacă nu se merită. Dar... am acolo orgoliul meu şi e mare. Chiar e mare. Am pierdut multe din cauza lui. Prietenii legate de-a lungul anilor, oameni care fără să-mi dau seama ţineau la mine şi eu îi ignoram. Lăsam să predomine o indiferenţă nocivă. O indiferenţă care durea şi care de-a lungul zilelor creştea şi rodea toate sentimentele, toate amintiri şi mai ales tot ce era mai important. Mereu am fost genul de persoană " If you don't care, I don't care!". Rar las' de la mine. Dar iert... Tot timpul dacă cineva îşi cere scuze iert. Şi eu îmi cer scuze dar doar atunci când ştiu că am greşit când ştiu că puteam face mai mult şi nu am făcut. Da, atunci mă duc precum un căţeluş cu coada între picioare şi-mi cer scuze. Până la urmă, nu e o ruşine să îţi recunoşti greşelile. Dar când ştiu că NU e vina mea şi că nu puteam face mai mult, din lipsă de experienţă sau din neştinţă, consider că deja vina nu se mai abate pe capul meu. Da, mereu într-o ceartă ambele persoane sunt vinovate, doar că nu în egală măsură.
Şi mi se spune des că sunt orgolioasă şi că ar trebui să mai las de la mine. Dar ştii ceva? Orgoliul ăsta este şi bun. Orice lucru, cât de negru ar fi el, are şi părţi bune. La fel şi orgoliul. Nu permite multora să îşi bată joc de tine. E o chestie de care ai nevoie pentru a supravieţui. [ hai că deja o dau în hiperbole] Dar pe cât de nociv e şi pe cât de multe lucruri poţi pierde din cauza lui, te protejează de unele şocuri...ăăăh, sentimentale? Poate, ceva de genul ăsta.
Şi dacă cineva chiar ţi-e aproape, chiar ţine la tine sigur te acceptă aşa cum eşti. Sigur găseşte în tine şi părţile bune şi ştie să te facă să treci peste orgoliu, pentru că îţi lasă impresia că merită. Şi dacă nu e aşa, ar cam trebui să te gândeşti "Se merită să lupt cu morile de vânt?"
Ah, da!
Urăsc să ţipe cineva la mine! 

3 comentarii:

  1. Sisule, nici nu ştii câtă dreptate ai. Orgoliul ăsta e al naibii uneori, eu am pierdut o relaţie cu un tip pe care-l plăcea şi care mă plăcea - ştii tu povestea -, dar pe lângă faptul că sunt orgolioasă, mai sunt şi narcisistă, deci, sunt mândră de orgoliul meu şi nu renunţ la el ! ( dacă ce-am spus are vreun sens ... dau vina pe oboseală :]] )

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca un lucru e bun si rau, pentru a-ti folosi, ai nevoie sa inveti sa-l manipulezi dupa bunul plac... sa-l lasi liber cand trebuie, si sa-l inchizi cand nu trebuie sa iasa la iveala.

    ... oricum, e doar o faza, starea pe care-o ai. Vei invata mai multe din asta, doar... fii atenta la ce se intampla in jurul tau momentan.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sisu: Şi eu mă bucur de al meu. Pentru că face parte din caracterul meu. Şi cui îi place bine, cui nu, asta e. Nu zic că nu am avut de pierdut din cauza lui, dar am avut şi de câştigat.
    Adi: Recunosc, încă nu-l manipulez în totalitate, dar sunt pe aproape. Încă regret anumite lucruri, dar asta e, viaţa merge înainte. Da, probabil voi învăţa multe din asta. Până la urmă şi dacă e o greşeală sau dacă a fost, din greşeli învăţăm. :]

    RăspundețiȘtergere