Life is a kinky bitch!

Nu , postul nu are nici o legătură cu ficul pe care îl scriu împreună cu Biush. Doar că în seara asta am vorbit cu cineva, care mereu radea, glumea, facea pe toată lumea să se simtă bine. Şi mă rog, din vorbă în vorbă am ajuns la un subiect mai personal. Când am aflat prin câte a putut să treaca fata asta şi încă poate să mai zâmbeasca am inceput să o admir. În ciuda faptului că a fost batjocorită la şcoala datorită faptului că e mai grăsuţă, ea încă zâmbeşte. Nişte cocalari idioţi şi-au permis să o insulte, să o facă în fel şi chip, dar ea să suporte. Dar, totuşi e un om, nu un robot. E un om!Şi are sentimente. Nici nu vreau să mă gândesc câte nopţi a plâns pentru nişte vorbe. Probabil că multe. Încrederea de sine i-a fost spulberată. Şi nu merita asta, nimeni nu merită să fie batjocorit. Dar trăim în România, fraţiloooor! Ţara tuturor posibilităţilor, şi asta nu am zis-o în sensu' bun. :|  Şi, ştii care e culmea? Ştiu ce simte pentru că şi eu am simţit-o. Într-un fel ne asemănăm mult.
Ştiu cât e de urât ca lumea sau colegii să îţi spuna: "Batoză, balenă, graso, etc!" Tot felul de vorbe jignitoare. Şi pentru ce? Da, pentru ce? Doar pentru că tu eşti diferit de ei? Adică arăţi diferit, pentru că şi tu ca toţi oamenii ai sentimente, şi te doare.... Şi pe mine m-a durut, şi încă a naibii de tare! Dar eu am avut noroc, eu am reuşit după multe ore de antrenamente grele la înot să slăbesc.  Poate unii nu au atât noroc ca şi mine, sau atâta tragere de inimă. Şi suportă, suportă, suportă... până la un moment dat când vor ceda. Pentru că sunt oameni! Şi tu, da tu! Ăla care acum citeşti aberaţiile mele, de câte ori nu ai insultat o persoană mai grasă? Pot să pun pariu că măcar o dată! Da' te-ai gândit ce simte ea? Ştiam eu că nu... data viitoare, gândeşte-te şi abţine-te!
Oricum, nu doar despre asta voiam să vorbesc. Mă gândeam că viaţa e nedreapta. Da, poate acum îmi spui  să mă trezesc la realitate, că viaţa nu e doar roz, sau ce gândeşti tu acum. Dar crede-mă că ştiu cât de curvă e viaţa. Ştiu mai bine decât crezi... Dar nu asta contează. De ce persoanele la care ţinem pleaca, mor, dispar, nu mai putem să-i vedem, în timp ce persoanele pe care le urâm trăiesc bine mersi zeci de ani? De ce? De cinci ani mă tot întreb chestia asta. Nu am ajuns la nici un rezultat.... Sau poate la unul... că lor le este mai bine acolo. Poate că aşa e, dar sunt egoistă! Şi nu vreau să cred ca LUI îi e mai bine fără noi. Mintea mea nu poate accepta şi punct! Pentru că mie nu îmi e mai bine fără el. Lui de ce i-ar fi mai bine fără mine? Încă mă gândesc la el... mi-e dor de multe ori să mă aştepte în pragul uşii, zâmbind. Cu braţele deschise, aşteptând să sar la gâtul lui. Ce rost are să îmi fie dor? Nici unul, chiar nici unul. El nu se întoarce, iar eu vărs lacrimi degeaba.
Anyway, să nu te prind că îmi plângi de milă. Nu am nevoie de mila ta! Nu am nevoie de mila nimănui. Am scris asta, doar ca să mă descarc.
 Deja încep să aberez cam mult. Te las, dar ţine minte:
"Smile, mâine poate fi mai rău!:]!"