Liniştea de dinaintea furtunii.

I like this feeling. Când cerul e acoperit de nori şi brăzdat de fulgere iar in depărtări se aud tunete.  Şi totuşi nu plouă. Dar bate vântul, tare. Fiori reci îmi cutremură tot corpul. Tremur. Se aproprie, simt că se aproprie. Şi totuşi e atât de plăcut să-mi simt părul ciufulit purtat de bătaia vântului în toate părţile, să văd ciorile învârtindu-se în cerc deasupra mea. Mereu când zboară ciorile în cerc se anunţă vreme rea. Tata îmi zisese şi încă ştiu asta.
Parcă în orice moment aştept să se dezlănţuie. Să îşi verse nervii şi lacrimile asupra pământului. Dar nu o face, nu încă nu o face. Aşteaptă, se mai mârâie din când în când, dar e cuminte precum un animal prins în cuşcă la zoo sau la circ. Aparent, e cuminte. Avertizează doar. Dă senzaţia de o siguranţă timidă. Încredere că încă nu se aproprie cu adevarăt furtuna şi că poţi stă să te bucuri de... habar n-am, să te bucuri. Liniştea aceea în sine te linişteşte. Te pregăteşte pentru furtună, impropriu.
Şi uneori, nici o furtună nu poate fi mai rea decât furtuna sentimentelor ce se dezlănţuie în tine. Fulgerele sunt loviturile primite, tunetele sunt strigătele înghiţite, stropii de ploaie sunt lacrimile pierdute de-a lungul timpului, iar vântul împrăştie amintiri şi sentimente. Fă tu faţa la aşa ceva, că eu prefer să stau în ploaie afară. Măcar ea nu mă afectează aşa mult, mă udă, atât. Şi totuşi, zâmbetul ţi-e soarele, iar râsul ţi-e curcubeul acela care apare după orice furtună.

Ploaie nu mai înseamnă, ce însemna o dată. De ce în fiecare strop trebuie să simt o atingere? De ce fiecare fulger îmi aduce câte o amintire? Las-o baltă!